„Luciditatea, suprema sursă a suferinţei, este totodată teritoriul dintotdeauna al fanfaronadei sceptice. Cioran suferă că este lucid, că nu e insectă, plantă sau piatră, dar totodată e mîndru că e cel mai lucid ins din univers. Iar gîndul acesta despre sine, care apare din prima lui carte, îl însoţeşte toată viaţa. Luciditatea e blazonul lui de nobleţe, terenul sigur de pe care poate fi azvîrlit lumii întregi défi-ul lui. Şi atunci – moartea lui?

       Cazul lui Cioran atins de Alzheimer nu este cazul oricăruia dintre noi pe care viaţa, în imprevizibilul ei, îl împinge în teritoriul uneia sau alteia dintre maladii. Dacă Cineva, îţi spui, i-a urmărit discursul şi s-a hotărît să-i răspundă în felul limpede-întortocheat în care se răspunde la acel nivel? Dacă Cineva, jucîndu-se, i-a hărăzit un sfîrşit pe măsura gîndului lui, unul care să fie totodată mîntuire şi pedeapsă? Şi cum ar fi arătat acest sfîrşit, deopotrivă ironic, crud şi pedepsitor, care nu e lesne de imaginat de către minţile noastre? Pesemne că, rostit de un oracol, el ar fi sunat astfel: «Ai să suferi de ceea ce ţi-ai dorit mai mult şi ai să regreţi lucrul din cauza căruia ai suferit cel mai tare.» În traducere liberă: «Ai să suferi de in-conştienţa insectei, a plantei şi a pietrei şi ai să-ţi regreţi conştiinţa».

        L-am păstrat în memorie cu acel rîs care-i lumina faţa, un rîs care dădea tonul şi care te îndemna să te contaminezi de bucuria lui, oarecum pe propria lui răspundere. În momentele acelea era sigur fericit pentru că, rîzînd, redescoperea copilăria ca pe o garanţie a paradisului şi ca depăşire, à rebours, a căderii noastre.“ (Gabriel LIICEANU)