[...] Amintirile nu au fost destinate publicării. Ele “nu sunt aşternute pe hârtie decât pentru mine”, spunea Tocqueville, care îşi descria apoi scrierea ca pe “o oglindă în care mă voi uita cu plăcere la contemporanii mei şi la mine… Nici măcar cei mai buni prieteni ai mei nu vor şti de ea, pentru că vreau să-mi păstrez libertatea de a-i zugrăvi, şi pe ei, şi pe mine, fără a flata pe cineva”.
[...] portretele impresionează pentru că personajele sunt creionate cu siguranţa de sine a unui mare scriitor, aşa cum se întâmplă în cazul lui Lamennais, om al contrastelor stridente: “Deşi purta ciorapi albi, vestă galbenă, cravată pestriţă şi redingotă verde, Lamennais rămăsese preot prin firea sa şi chiar prin înfăţişarea sa. El înainta cu paşi mici, grăbiţi şi discreţi, fără a întoarce capul şi fără a privi pe cineva, şi se strecura astfel în mulţime cu un aer neîndemânatic şi modest, ca şi cum ar fi ieşit dintr-o sacristie, şi cu un orgoliu atât de mare că ai fi zis că îi călca în picioare pe regi şi îi ţine piept lui Dumnezeu.” Tocqueville era, se vede cu uşurinţă, necruţător.